Contactați-mă

Aveți întrebări despre lucrările mele sau ați vrea să citiți despre ceva anume? Nu vă sfiiți să-mi lăsați un comentariu, să vă spuneți părerea sau doar să spuneți "salut".


Telefon: 0720702617

 E-mail: 
 ioansoces1@yahoo.com
ioansoces111@gmail.com
soceaioan@icloud.com

 
PRIMA TEORIE CARE
A
REUȘIT SĂ EXPLICE APARIȚIA
EXISTENȚEI

Ioan Socea


Editura  RĂZEȘU
      Redactor de carte,
      Tehnoredactare computerizată,
      Dr. Virgil Răzeșu

I.S.B.N. 973-99066-4-8
 

                   ~Închin această carte noului edificiu
 
       spiritual ce se va reconstrui în pragul Noii Ere~


                           UN FEL DE . . .
                                          INTRODUCERE
 
               Ce este oare infinitatea în fața celor mai mici particule de existență din care ea este, de fapt, zidită!?    Ce este oare măreția în fața micimii?    Iată sublima închinare... a celui cel mai mare în fața celui cel mai mic...  Aceasta este marea căutare...căutarea celui mai mic...căutarea celui care stă la baza lumii... căutarea de sine...   Da,...acesta este veșnicul tribut, plătit celui dintâi și celui din urmă.
               Oricât de fascinantă este lumea noastră
fizică, oricât de miraculoase ne-ar părea lucrurile înconjurătoare, toate sunt zidite din aceste particule elementare sau existențe fundamentale.   Așa se explică de ce studiul particulelor elementare reprezintă, la răscrucea acestei ere, poate cea mai mare ispită a gândirii.   Chiar dacă acest studiu este catalogat, în mod eronat, ca aparținând unor domenii specifice fizicii, el reprezintă, de fapt, aceeași preocupare spirituală asupra Existenței ce frământă ființa încă de la vârsta întrebărilor și a căutărilor, vârstă care, pentru civilizația pământeană, se ascunde undeva în negura timpului, parcă de teama de a nu i se dezgoli gârbova cocoașă a întunecimii.
                De fapt, adevărata problemă este legată de întrebarea: poate fi integrat studiul particulelor elementare în domeniul fizicii?   Fizica este cunoscută ca fiind disciplina care se ocupă cu studiul corpurilor și al fenomenelor, doar din punct de vedere empiric sau experimental, ea integrându-se în fond în genul cunoașterii parametriale (prin fizic înțelegându-se, de obicei, ceea ce poate fi măsurat ca spațiu, masă și timp). Dificultatea apare de-abia atunci când se fac referiri la particulele elementare, și aceasta pentru că, așa după

5

cum vom arăta în teoria de față, particulele elementare sunt lipsite de orice gen de caracteristici parametrice, adică se sustrag oricăror posibilități de măsurare sau de cunoaștere experimentală.
                Iată de ce, va trebui să demonstrăm că și ceea ce nu este determinabil empiric, este tot o existență și că mai mult decât atât, reprezintă însăși existența fundamentală, chiar dacă din anumite motive îmbracă o haină discretă, cu totul diferită de cea fizică.   Problema este că, dacă fizicul poate fi cunoscut empiric datorită caracteristicilor sale parametrice, în ceea ce privește particulele elementare, ele se sustrag complet acestor posibilități de cunoaștere.   Or, în atare împrejurare, singura cale de cunoaștere a particulelor elementare rămâne accesibilă doar în plan abstract, adică doar prin cunoaștere pur teoretică sau spirituală.   Datorită acestei situații va trebui să încadrăm analiza particulelor elementare într-un domeniu de studiu cu totul diferit de cel al fizicii, pentru care singura posibilitate de cunoaștere să fie cea spirituală sau abstractă.
               Deoarece particulele elementare se sustrag unei cunoașteri observaționale sau experimentale, rezultă că orice studiu cu privire Ia ele reprezintă poate latura cea mai discretă din cadrul cunoașterii.
               Această teorie vine să reclădească prin prisma evoluției civilizației pământene a sfârșitului de mileniu doi, acel concept modern asupra existenței fundamentale, atât de necesar stadiului de dezvoltare în care ne aflăm.
 

                      ~Din negura timpului zbuciumat de
                  frământări și căutări, străbat ca o lumină
                  gânduri ce limpezesc apele, până-n adâncul
                  cel mai adânc din care răsare lumea~

6

                                     CUPRINS
 

UN FEL DE ... INTRODUCERE.............................................5

                      ESTE POSIBILĂ DISPARIȚIA
                                UNIVERSULUI ?

O VIZIUNE APOCALIPTICĂ.................................................11

UN SCENARIU ÎNSPĂIMÂNTĂTOR...................................12

CLARIFICĂRI...........................................................................14

ESTE POSIBIL "NIMICUL"?..................................................15

"NIMICUL"- PERFECȚIUNEA ABSOLUTĂ?......……..........16

MAREA DILEMĂ....................................................................18

EXISTENȚA, O CERTITUDINE INEVITABILĂ ȘI

O NECESITATE TEORETICĂ...............................................19

EXISTENȚA - O PERTURBARE A PERFECȚIUNII

ABSOLUTE?..........................................................................20

EXISTENȚA ACEL "CEVA" DIFERIT DE

"NIMIC"?.................................................................................22

PRISMA FIZICULUI - O PERSPECTIVĂ ÎN

FORMAREA EXISTENȚEI? ................................................24

DILATAREA Șl CONTRACTAREA "NIMICULUI",

DOUĂ FORME DE EXISTENȚĂ OPUSE?........................25

CEVA PROBLEME.................................................................27

PROBLEME Șl MAI MARI....................................................28

ÎNDREPTĂȚIRE ABSOLUTĂ...............................................30

CONSECINȚE.........................................................................31

MAREA DERUTĂ...................................................................32

7

FORMAREA EXISTENȚEI ARE LOC DE LA

"NIMIC"?..................................................................................33

DILEMA NEIMPLICĂRII "NIMICULUI" ÎN

FORMAREA EXISTENȚEI....................................................33

IMPLICAREA "NIMICULUI" ÎN FORMAREA

EXISTENȚEI?..........................................................................34

DRAMATISMUL IMPLICĂRII "NIMICULUI" ÎN

FORMAREA EXISTENȚEI....................................................35

PARADOXUL FORMĂRII EXISTENȚEI DIN

"NIMIC"....................................................................................36

"NIMICUL" O NORMALITATE, IAR EXISTENȚA

O ANORMALITATE?.............................................................37

                                  EXISTENȚA,
                        SINGURA POSIBILITATE


CELE MAI DISCRETE EXISTENȚE.....................................41

CONTRADICȚIA EXISTENȚĂ -"NIMIC"............................44

MAREA SURPRIZĂ...............................................................44

"NIMICUL", O CRASĂ ABERAȚIE......................................48

ÎNCEPUTUL, PRIMA FRONTIERĂ....................................50

REINTERPRETARE...............................................................53

UN TRUC LINGVISTIC........................................................56

CONCLUZII............................................................................57

TOTUL ESTE NUMAI EXISTENȚĂ....................................62

CEL DINTÂI Șl CEL DIN URMĂ, ÎNCEPUTUL

ȘI SFÂRȘITUL.......................................................................62

CĂDEREA LEGII....................................................................64

CELĂLALT TĂRÂM...............................................................65

SPIRITUL - SINGURA CALE...............................................66

8

                       ESTE POSIBILĂ DISPARIȚIA
                                 UNIVERSULUI ?

9-10


                             O VIZIUNE
                                        APOCALIPTICĂ

               Zbuciumul ființei de-a lungul veacurilor, ca o zbatere continuă între durere și speranță, și-a încrustat în propriul chip, zâmbetul și tristețea, martore ale tuturor înălțărilor dar și căderilor în trecerea ei prin infinit.
               Oare când se va înțelege că orice speranță este o credintă... credința în tine însuți, în aproapele tău, în totul... că ea este trăirea încătușată ca un ou în coaja propriilor dorinți?   Zădărnicia ne strânge/ în menghină sufletul/ ce nimb din suferință face/ și-mbracă eul/ în mantia-i neagră; e jertfa adusă în fața altarului, ce se-nalță ca un zid în calea ființei... dar, numai acela care-l înfruntă, va cunoaște căutarea de sine.
               Iată, ființa!   Prin ea șoptesc valurile mării, prin ea se aud strigătele de durere al nașterii stelelor, țipetele sfâșietoarelor comete și groaza căderii în neant, chemarea și dragostea a tot ce-o înconjoară...     Da,...prin ea Universul cuvântă...  Și totuși ființa, în drumul căutării, copleșită de măreția infinitului, va cădea de atâtea ori în sine, căutând aici sub semnul interogației "de ce?" înțelepciunea, ca pe-o ieșire din sine, spre noi culmi.   Dar pașii... pașii copilului plăpând, șovăielnici, se poticnesc pe treapta cea mai înaltă: gânduri aidoma morții/ se năruiesc asupră-i/ și-n cufundarea adâncă/ încearcă să-nțeleagă/ c-o lume se arată/ între durere și speranță;/ necunoscutul/ străbătând ca un gând/ un gol imens/ ce fără chip

1 1

dispare/ în haosul mișcării/ și-l strânge într-o clipă/ trăită-n nimicnicie/.
               Ce nimb întunecat ca moartea-l împresoară, ce sentiment agonic îl încearcă?... teama... teama de condamnare Ia dispariție totală; nici moleculă, nici atom, nici cea mai infimă existență, ci... "nimicul".
               Reducând totul la "nimic", este imposibil să ne mai putem imagina sau gândi la ceva anume, mintea refuzând total să mai analizeze ceea ce nu are nici un fel de caracteristici sau însușiri.
               Chiar dacă "nimicul" este de neimaginat sau de neînchipuit, cu toate acestea, prin abstractizare se poate ajunge la un stadiu oarecum asemănător, stadiu în funcție de care să se încerce o demonstrare a Existenței.
               Deci să începem prin derularea acestui scenariu abstract, care să ne conducă la neimaginabilul "nimic".

                        UN SCENARIU
                                       ÎNSPĂIMÂNTĂTOR

               Priviți Universul!...   O!...ce frumos este!...  Gigantic și arătos ca o sferă, în ale cărei profunzimi se ascund nebănuite taine.   E încăpățânat ca un rotund, refuzându-ne orice, chiar și taina începuturilor și marginilor sale.   Pare un încrezut, ca orice imensitate.
               Dar un vis negru tulbură liniștea gigantului somnoros, adormit în frumusețile sale. Se făcea că un rău ascuns în inima sa, îl absoarbe.   Convulsii îngrozitoare îi cuprinseră întregul, galaxii întregi se

12

prăbușeau, de parcă orice căutare disperată era obsedată de inima sa.   Până când și cele mai firave suspine ale sărmanelor particule, păreau o cântare de durere cuprinsă în zbateri unduioase.   Totul era ca o strângere de corzi, a unui instrument ce nu-și mai suportă melodia!
               O...ce sunete stranii, ce nimic nu le oprea din dureroasa lor cădere!   Era ultimul cântec în căutarea perfecțiunii absolute -"nimicul".   Și cât ai clipi, această nestemată gigantică dispăruse înecată în propria sa durere, în propriul eu, de parcă nici n-ar fi fost vreodată.
              Mulți se-ntrebară, dacă nu cumva "inexistența", prințesa pierii, geloasă pe frumusețile lui, l-ar fi condamnat la dispariție totală?   Unii spuneau că materia începuse să se contracte atât de mult, încât fiece structură, de la cea mai simplă până la cea mai complexă, ar fi intrat într-un colaps gravitațional, încăpând totul într-un săculeț, atât de mic...atât de mic, cât un "nimic".
              Așa că, de atunci, acestui săculeț minune, i se spune "zero absolut".   Și se duse vestea că oricine ar umbla cu acest săculeț-deșertăciune, poartă în suflet universul,...universul înțeleptului nebun.  
              Cu ce eforturi am putea gândi "nimicul" și câte chinuri ar trebui să îndure mintea pentru a-l putea înțelege, numai nebunul poate ști !

13

                                  CLARIFICĂRI

              Oricum, această reducere a Existenței la "nimic" nu trebuie imaginată doar ca o dispariție a materiei din Univers, astfel ca și cum în urmă ar rămâne un "nimic", asemenea unui gol, vid sau spațiu pur ci, pentru că și spațiul pur reprezintă o formă de existență, trebuie imaginată și printr-o dispariție sau restrângere a spațiului pur la "nimic" (golul, vidul sau spațiul pur fiind închipuit ca o întindere pe toate direcțiile care trebuie, de fapt, și ea să fie creată).
             Mai mult decât atât, dispariția Existenței nu trebuie închipuită, nici măcar ca un "nimic", asemenea unei automențineri, autoconservari sau dăinuiri pure (un "nimic" ce s-ar autoconserva) ci, deoarece și durata sau timpul pur este o stare de existență, trebuie închipuită și printr-o dispariție a timpului (conservarea, menținerea sau timpul pur fiind imaginat ca o dăinuire care necesită, la rândul ei, să fie creată).   Altfel spus, cum ceea ce nu mai există, nu mai poate dăinui sau dura (pentru că în caz contrar, paradoxal, ar însemna ca totodată să și existe) și cum "nimicul", în fond, nu este altceva decât ceea ce nu există, rezultă că "el" nu poate niciodată să dăinuie, să dureze sau să aibe timp propriu, adică rezultă că nu se poate autoconserva, autopăstra sau automenține.   Deci, atât spațiul (indiferent că este brut, asemenea unui gol ori complex, prin poziții sau 

14

topologic) cât și timpul (fie că este pur, asemenea unei conservări ori procesual sau ciclic), reprezintă, de fapt, forme ale Existenței, adică tot niște existențe.
             Așadar, "nimicul", nu trebuie închipuit nici ca un gol infinit, asemenea unui neant, hău sau abis și nici ca o veșnicie sau eternitate, asemenea unei autoconservări ci, odată presupusă dispariția Existentei, spațiul, timpul, materia, etc. nemaiputând fi nici ele posibile.

                           ESTE POSIBIL
                                              "NIMICUL" ?

              Ar fi oare cu putință dispariția Existenței? Este posibilă reducerea Universului la "nimic"? Este posibil "nimicul"?
              Chiar dacă angoasa trăirii ar declanșa cea mai teribilă teamă - apocalipsa - care ar presupune sfârșitul Existenței sau dispariția Universului, ne punem totuși problema: oare cum am putea să ne mai întrebăm despre ceea ce nu există, despre ceea ce nu are nici un fel de caracteristici sau însușiri, pentru ca astfel să ne mai ispitească în vreun anumit chip?
              Ce pare oare mai revoltător, decât interogarea asupra a ceea ce nu există?   Oare este altceva mai nebunesc, decât să te întrebi despre ceea ce nu necesită nici un fel de întrebare? Pare a fi ceva mai absurd, decât să arăți felul în care există a ceea ce nu există în nici un fel?
              Iată poate cea mai mare ciudățenie a gândirii, izvorâtă probabil, mai mult din adâncul obscurității decât din înălțimea iluminării sale!

15

               Cum ar trebui să ne pronunțăm asupra corectitudinii acestor întrebări, atâta vreme cât suntem încă departe de a stăpâni modul de formare a cuvintelor și a limbajului?!   Ceea ce se poate, deocamdată, constata este că - în cutezanța ei - gândirea ridică asemenea întrebări, mai mult inconștientă de urmările sale!   De fapt, nu "nimicul" este marea ispită, ci Existența, și aceasta pentru că doar ceea ce există incită la cunoaștere.
               Așa se explică generarea celei mai mari farse
a gândirii, care ne apare de obicei, sub noțiunea de "nimic".

                                      "NIMICUL"
                        PERFECȚIUNEA ABSOLUTĂ ?

               Ce să-nțelegem oare prin "nimic", dacă așa ceva mai poate fi considerat ca aparținând de domeniul înțelegerii sau al gândirii? În fond, "nimicul" nu este altceva, decât dispariția definitivă a Existenței, respectiv o reducere la zero a Existenței.
              Problema este că, pentru a putea presupune dispariția sau reducerea Existenței la zero, va trebui ca mai întâi să știm exact ce este Existența?!
              Intuitiv, se știe că Existența ni se revelă sub forma unor însușiri fizice, adică sub forma: spațiului (întinderii), masei (consistenței), timpului (duratei), mișcării (manifestării), structurii (compoziției), influenței (intervenției), etc. sau într-un cuvânt spus- deoarece

16

toate acestea necesită să fie create - ni se revelă sub forma creației sau creată.
              Deci, în atare situație, "nimicul" nu poate fi altceva decât dispariția sau reducerea la zero a tuturor însușirilor fizice specifice Existenței, respectiv: restrângerea spațială absolută (dispariția spațiului), ternitatea absolută (dispariția masei), restrângerea temporală absolută (lipsa timpului), repaosul absolut (absența mișcării), elementaritatea absolută (lipsa structurii), neutralitatea absolută (absența influenței), etc. sau mai pe scurt spus - pentru că ridicarea oricărei probleme de creație este de prisos - "nimicul" nu poate fi decât de la sine (absența creației).
             Însă, întrucât "nimicul" figurează într-o postură în care s-au redus la zero toate caracteristicile fizice ale Existenței, atunci, pentru simplu motiv că "acestuia" nu i se pot găsi nici un fel de abateri, suntem îndreptățiți să-l considerăm, ca o perfecțiune absolută.
              Deși presupunerea "nimicului" ne apare ca o idee stranie sau nonconceptuală, cu toate acestea, generarea ei devine aproape inevitabilă, dacă dorim să elaborăm o demonstrație teoretică a Existenței, dar mai ales, dacă dorim să arătăm (cel puțin aparent) felul cum arată existența fundamentală.

17

                                 MAREA
                                              DILEMĂ

               Așadar, orice presupunere a "nimicului", este ca și cum totul ar semăna cu o liniște sau cu o pace absolută...
               Apare inevitabil întrebarea: ce trebuie să se întâmple pentru ca să apară Existența, și nu oricum, ci în mod explicabil sau justificat?!
               Marea dilemă este că, "nimicul", neavând nici un fel de caracteristici sau de însușiri, din momentul în care l-am presupus, teoretic, nu se mai pot accepta nici un fel de întâmplări sau de cauze care să poată determina apariția Existenței, și aceasta pentru că orice cauză, pentru a putea fi presupusă, trebuie neapărat să existe sau să fie o existență.   Mai clar spus, deoarece pentru a putea presupune o cauză de determinare a Existenței, ea trebuie mai întâi să existe și deoarece "nimicul" exclude total posibilitatea oricărei existențe, în mod logic rezultă că, se exclude și posibilitatea oricărei cauze de determinare a Existenței.
               Este ca și cum, odată presupus "nimicul", orice șansă de depășire a acestui stadiu s-ar exclude cu desăvârșire.   De aceea, chiar dacă postura de perfecțiune absolută în care se află exclude posibilitatea oricărei dăinuiri sau conservări, în atari condiții, s-ar crede că "nimicul" ar rămâne o înghețare sau o amorțire de neclintit.   Or, asemenea situație ne-ar conduce la concluzia că, la formarea Existenței nu se va putea ajunge niciodată și că, de fapt, orice încercare de a găsi o explicație cu privire la apariția Ei, ar fi cu totul de neconceput.

18


                                   EXISTENȚA,
                     O CERTITUDINE INEVITABILĂ
                     ȘI O NECESITATE TEORETICĂ

              Este adevărat că într-o atare conjunctură de presupunere (mai întâi) a "nimicului", aparent nu se mai întrevede nici o șansă de depășire a acestui stadiu sau nici o șansă de formare a Existenței.   Însă, o asemenea concluzie privește formarea Existenței, doar din punct de vedere cauzal! Pe când, dacă e să ne referim la posibilitatea Existenței și din alte puncte de vedere, în special cel practic sau pragmatic, Existența poate fi presupusă chiar și în această împrejurare.
              Astfel, dacă e să apelăm la lumea noastră fizică, Existența este mai mult decât o simplă posibilitate sau necesitate, ea este deja o certitudine, confirmată în primul rând empiric, prin înseși simțurile noastre fiziologice. Iată de ce, chiar dacă în acest context de presupunere (mai întâi) a "nimicului" se exclude orice factor cauzator sau creator al Existenței totuși, deoarece Existența este deja o certitudine confirmată cel puțin de lumea noastră fizică, în mod inevitabil va trebui să ajungem cu orice preț la formarea Ei, indiferent de calea sau de drumul pe care îl vom alege și de consecințele care vor decurge de aici. Mai mult decât atât, întrucât postura de perfecțiune absolută în care se află "nimicul" elimină orice posibilitate de dăinuire sau de conservare 

19

a "acestuia", Existența devine o potențialitate, o iminență, adică devine o necesitate din punct de vedere teoretic.   Așadar, posibilitatea Existenței nu trebuie presupusă doar în urma constatării Ei (ca prezență fizică) în plan practic sau observațional ci, datorită faptului că "nimicul" nu poate dura, trebuie presupusă și în urma necesității Ei în raționamentul gândirii sau în plan teoretic, sub forma unui concept care să reflecte acel "CEVA" diferit de "nimic", singurul de altfel în măsură să întrerupă continuitatea sau conservarea "nimicului" (Existența fiind teoretic dedusă ca necesitate de întrerupere a dăinuirii "nimicului").
              Care este calea pe care ar trebui să se ajungă la formarea sau la apariția Existenței ?
              Deoarece această ipoteză presupune (mai întâi) "nimicul", se poate lesne deduce că orice cale de formare a Existenței are ca punct de pornire, de începere sau ca stadiu inițial, însuși "nimicul"!   Deci, în atare condiție, "nimicul" se situează într-o postură de întâietate sau de început, ca și cum Existența nu s-ar putea forma decât începând de la "nimic"!

                                   EXISTENȚA -
        O PERTURBARE A PERFECȚIUNII ABSOLUTE ?

               Cum poate fi închipuită formarea Existenței ca începând de la "nimic"?
               Așa cum am văzut, "nimicul", ne apare ca o dispariție sau reducere la zero a tuturor însușirilor fizice corespunzătoare Existenței, respectiv reducerea la

20
zero a spațiului, masei, timpului, mișcării, a structurii,
a influenței, etc.    Însă, reducerea la zero a tuturor caracteristicilor fizice ale Existenței, a dus la imposibilitatea de a-i găsi vreun anumit cusur
"nimicului", situație ce ne-a determinat "să-l" interpretăm ca o perfecțiune absolută!
               Greu de găsit o metodă prin care să putem presupune apariția Existenței de la "nimic", în lipsa oricărui factor creator sau cauzator și când, pe deasupra, "nimicul" mai figurează și ca o perfecțiune absolută.   Totuși, indiferent dacă inițial am avea sau nu o cauză de determinare a Existenței, atâta vreme cât "nimicul" este considerat o perfecțiune absolută iar Existența nu poate fi decât neapărat diferită de "nimic", orice concepere a Existenței ne apare diferită și de perfecțiunea absolută, adică ni se relevă asemenea unei imperfecțiuni, ca și cum ar fi o abatere, o anomalie sau o perturbare a "nimicului".   Altfel zis, întrucât menținerea sau conservarea "nimicului" ar elimina orice șansă de formare a Existenței și, după cum, "nimicul" este considerat o perfecțiune absolută, reiese că Existența, nu poate fi presupusă decât, neapărat, printr-o perturbare sau ca o perturbare a "nimicului".
              Este bine să atragem atenția asupra modului corect de interpretare a unei asemenea afirmații atât de pretențioase, fiindcă a presupune Existența ca o perturbare a "nimicului", nu este același lucru cu a afirma că la formarea Existenței nu se poate ajunge decât prin perturbarea "nimicului", și aceasta pentru că Existența însăși este, în fond, o perturbare a "nimicului".

21

               Deci, chiar dacă într-o atare conjunctură ne lipsește o cauză care să determine o perturbare a "nimicului", nu trebuie să se genereze confuzia de a interpreta Existența ca rezultând în urma perturbării "nimicului", deoarece Ea este una și aceeași situație cu perturbarea "nimicului".
               Așa ni se înfățișează, deocamdată, formarea Existenței, ca începând de la "nimic", asemenea unei perturbări a "nimicului".

                                     EXISTENȚA -
                   ACEL "CEVA" DIFERIT DE "NIMIC"?

                În ce fel se interpretează perturbarea "nimicului", astfel încât să reprezinte ceea ce noi numim Existență?
                Întrucât formarea Existenței nu poate fi concepută, deocamdată, decât ca o perturbare a "nimicului", adică printr-o referire sau raportare la "nimic", reiese că orice interpretare a Ei se realizează, inevitabil, în comparație doar cu "nimicul" (ca și cum "nimicul" ar juca, pe lângă toate celelate roluri absolute, și pe acela de reper absolut).
               Astfel, deoarece Existența nu are cum să fie totuna cu "nimicul" (pentru că în caz contrar, logic, nu s-ar mai pune problema Existenței), Ea trebuie să fie neapărat diferită de "nimic", adică trebuie să fie "CEVA".      Cu alte cuvinte - cum Existența nu poate fi "nimic",... înseamnă că este "CEVA"!

22

               Ce să însemne faptul că acel "ceva" nu poate fi interpretat decât în comparație cu "nimicul"?
               Mai înainte de toate înseamnă că, recunoaștem rolul "nimicului" de reper absolut, reper fără de care nu este posibil să concepem acel "ceva"!
               Situația pare a se complica din start pentru că, "nimicul", fiind în realitate de neconceput sau de negândit, orice încercare de a-l stabiliza sau depista în minte, pentru a ne putea raporta astfel la "el", se dovedește a fi zadarnică...   Și totuși,...dacă este să facem apel la mentalitatea noastră, noțiunea de "nimic" se reflectă într-o oarecare măsură, în orice model sau sistem de referință care și-a stabilit acel reper, cunoscut ca reperul zero.   În conformitate, indiferent ce s-ar analiza într-un sistem de referință, reperul zero rămâne întotdeauna neutru, motiv care face posibilă în mare parte identificarea lui cu "nimicul".   Păstrând proporțiile, orice comparație cu "nimicul" se poate reduce sau extrapola la o comparație cu zero.
               Dacă e să urmărim într-un sistem de referință analiza unor situații față de reperul zero sau în comparație cu zero, orice rezultat al ei ne apare diferit de zero, sub două aspecte diferite, mai mare sau mai mic decât zero, dar niciodată egal cu zero (în caz contrar însemnând că nu s-a obținut nici un fel de rezultat).   De aici și până la felul în care trebuie să se realizeze demonstrarea Existenței în comparație cu ''nimicul", nu mai este decât un singur pas.
               Astfel, se poate deduce că, acel ceva diferit de "nimic" ne apare, fie mai mare ca "nimicul" sau ca zero (și când spunem aceasta ne referim doar la anumite aspecte care pot fi interpretate în atare mod), fie mai

23

mic decât "nimicul" sau decât zero (în noua situație având în vedere aspectele total distincte de primul caz).
               E adevărat că mentalitatea noastră este mult mai familiarizată cu noțiunea "mai mare ca zero" sau ca "nimicul" și mai străină de aceea "mai mic decât zero" sau decât "nimicul". Însă vom vedea că și una și cealaltă conferă aceeași putere de sugestie.
               Cam așa arată, până în momentul de față, acel "ceva" în comparație cu "nimicul": mai mare sau mai mic decât "nimicul".

                PRISMA FIZICULUI - O PERSPECTIVĂ
                         ÎN FORMAREA EXISTENȚEI?

               Cum poate fi închipuit acel "CEVA" mai mic sau mai mare ca "nimicul", astfel încât să se reflecte cât mai sugestiv în felul în care noi ne imaginăm deobicei, Existența?
               Întrucât problema Existenței este ridicată de către ființă, pare normal ca formarea Ei să fie analizată în primul rând prin prisma posibilităților sale de percepții observaționale (directe și indirecte), adică prin prisma fizicului.   Necazul este că, pentru a izbuti o descriere a Existenței prin prisma fizicului, va trebui ca mai întâi să știm exact ce este fizicul?!
               Intuitiv, se știe că existența fizică prezintă două însușiri predominante radical diferite: cea de întindere și cea de consistență.   Interesant este că aceste însușiri 

24

nu sunt inerte sau statice, ci ele se comportă (împreună sau separat) sub anumite manifestări (fenomenologice) cunoscute în general sub noțiunea de mișcare.   Din cauza corelației strânse în care ele se află, manifestarea uneia duce inevitabil la influențarea celeilalte.   Însă, datorită opoziției lor, felul în care se influențează reciproc aceste două însușiri fizice, are întotdeauna un efect invers proporțional: micșorarea gradului de întindere ducând la creșterea gradului de consistență, după cum, diminuarea gradului de consistență duce la creșterea gradului de întindere.   Prin reducerea (pe rând) a fiecăreia dintre ele, rezultând situațiile limită: de consistență asemenea unei tării sau mase pure - în cazul dispariției întinderii, și de întindere asemenea unui gol sau spațiu pur - în cazul dispariției consistenței.
               Ca urmare, prin prisma acestor două existențe, de întindere și de consistență pură care au un comportament manifestațional, ar trebui să presupunem constituirea Existenței.

                    DILATAREA Șl CONTRACTAREA
                                   "NIMICULUI",
                DOUĂ FORME DE EXISTENȚĂ OPUSE ?

              Întrebarea este, în ce mod trebuie închipuit acel "ceva" mai mare sau mai mic decât "nimicul", pentru ca să se asemene cu cele două existențe fizice manifestaționale opuse, de întindere și de consistență?

25

              Deoarece, așa după cum s-a și arătat, menținerea sau conservarea "nimicului" exclude orice posibilitate de formare a Existenței, perturbarea "nimicului" trebuie închipuită, în primul rând, ca o perturbare a repaosului sau echilibrului său absolut, revelându-ni-se din acest motiv, asemenea unei manifestări sau a unui proces, adică sub formă de mișcare.   Deci, acel "ceva", fie că este considerat mai mare ori mai mic decât "nimicul", este obligatoriu să se comporte sub forma unei manifestări.
              Or, aceasta înseamnă că, acel "ceva" mai mare decât "nimicul" trebuie să se manifeste asemenea unei măriri a "nimicului", iar acel "ceva" mai mic decât "nimicul", asemenea unei micșorări a "nimicului".   Cum întinderea, este pusă în evidență ca mod de manifestare, prin dilatare, iar consistența, prin contractare, rezultă că analizate prin prisma fizicului, mărirea "nimicului" ni se relevă ca o dilatare a "nimicului", după cum, micșorarea "nimicului" ni se relevă ca o contractare a "nimicului".   Este ca și cum, în primul caz am avea o ieșire din sine a "nimicului", iar în al doilea, o intrare în sine a "nimicului".
              Așadar, astfel arată constituirea Existenței descrisă prin prisma fizicului, asemenea unei dilatări sau contractări a ''nimicului".

26

                                CEVA
                                           PROBLEME...

              Dacă în situația contractării "nimicului" nu se ridică probleme de distribuție (contractarea efectuându-se prin micșorarea "nimicului"), în ceea ce privește dilatarea "nimicului", aceasta exercitându-se printr-o mărire a "nimicului", inevitabil apar întrebări legate de posibilitatea distribuirii întinderii, fie pe o singură direcție (unidimensională), pe două (bidimensională) ori pe trei direcții (tridimensională)?   Însă, pentru faptul că "nimicul", fiind adimensional, nu se poate preciza de la început o anumită direcție a întinderii, suntem determinați să credem că avem de-a face cu o dilatare a "lui" pe toate direcțiile posibile, aspect care presupune o formare a Existenței, asemenea unui gol, vid sau spațiu pur.   Același lucru reiese, mai ales, dacă vom face apel la acea ipostază de neutralitate absolută a "nimicului" (rezultată din imposibilitatea "nimicului" de a influența), ipostază în virtutea căreia, nu se poate realiza nici un fel de intervenție în formarea Existentei, fapt pentru care dilatarea "nimicului" nu poate fi decât nepreferențială, omogenă sau uniformă și anume, sub forma unui gol, vid sau spațiu pur (ca și cum o sferă de rază zero s-ar dilata, generându-se astfel în interior un gol pur).
               Iată cum ne apar și unde se situează cele două perturbări ale "nimicului": printr-un proces de formare a unui domeniu mai mare decât "nimicul", asemenea unui gol, vid sau spațiu pur și printr-un proces de formare a 

27

unui domeniu mai mic decât "nimicul", ca o consistență, tărie sau masă pură.
              Deoarece, așa după cum se vede, posibilitățile de perturbare a "nimicului" nu pot fi decât înspre un domeniu mai mare decât "nimicul" și înspre un domeniu mai mic decât "nimicul", a treia variantă se exclude complet, orice model de formare a Existenței rezumându-se în totalitate doar înspre aceste două domenii opuse.

                            PROBLEME
                                             Șl MAI MARI...

               Ce se-ntâmplă, mai departe, după apariția unei anomalii a "nimicului"?   Este oare posibil ca dilatarea "nimicului" să se realizeze încontinuu, doar printr-o formare a unui domeniu pozitiv de existență, ce-ar duce astfel la constituirea unui spațiu la infinit?   Sau poate contractarea "nimicului" ar fi aceea care să aibe loc încontinuu, doar printr-o formare a unui domeniu negativ de existență, ce-ar duce astfel la constituirea unei mase, consistențe sau profunzimi la infinit?
              Ridicarea unor întrebări atât de pretențioase pare complet justificată, dacă ne gândim la faptul că lumea noastră fizică ni se relevă atât limitată dar și infinită. Însă, ținând cont de felul cum a decurs această teorie până acum, vom observa, că lucrurile stau cu totul diferit.
              Astfel, dacă e să revedem metoda de abordare a acestei demonstrații, vom constata că ea nu s-a putut înfăptui decât pornind neapărat de la "nimic" adică de

28

la postura lui de perfecțiune absolută, respectiv, cea de elementaritate absolută, cea de neutralitate absolută și, mai ales, cea de echilibru absolut - situație ce ne-a determinat să considerăm Existența, în primul rând ca fiind atât o abatare (o anomalie sau o perturbare) de la "nimic", precum și ca diversitate (sub două aspecte opuse).  Dar, din ipostazele de elementaritate și de neutralitate absolută ale "nimicului", nu rezultă numai aceste aspecte legate de diversitatea Existenței, ci și aspecte care țin de faptul că "nimicul", neputând fi decât elementar sau doar unul singur, teoretic nu se poate accepta în același timp decât o singură perturbare a "lui": ori înspre înăuntru "nimicului" sau înspre formarea unei existențe negative, ori înspre înafara "nimicului" sau înspre formarea unei existențe pozitive!   După cum și aspecte determinate de faptul că "nimicul", neputând fi decât absolut neutru, în mod logic, nu este posibilă nici un fel de influențare asupra formării Existenței, astfel încât să avem o perturbare preferențială a "nimicului", numai înspre înăuntrul "său" ori numai înspre înafara "sa", adică nu se poate accepta decât o egalitate sau o echitate deplină în constituirea celor două existențe (ambele fiind deopotrivă sau deodată îndreptățite să se formeze).

29

                           ÎNDREPTĂȚIRE
                                                ABSOLUTĂ

                Cine hotărăște care dintre cele două existențe este îndreptățită să apară, când nici una din ele nu poate beneficia de o anumită preferință sau părtinire?   Or, câtă vreme Existența nu poate fi considerată decât o perturbare sau o abatere de la postura de perfecțiune absolută specifică "nimicului", în mod special de la aceea de echilibru absolut sau mai bine zis, de la "nimic", se generează motivarea că apariția unei existențe va trebui si fie urmată imediat de o revenire la echilibrul absolut sau de o reducere la "nimic", pentru ca în continuare să apară sau să se formeze cealaltă existență opusă, existență ce va trebui și ea, la rândul ei, să fie urmată de o revenire la echilibrul absolut sau de o reducere la "nimic", procesul de formare a celor două stări de existență desfășurându-se astfel, pe rând sau dinamic, adică printr-o reluare de la capăt (ciclic sau periodic).   Din acest motiv, evoluarea într-un proces continuu doar de dilatare a "nimicului" sau doar de contractare a "nimicului", care ar duce, astfel, numai la formarea unui spațiu pur infinit ori numai la formarea unei mase sau profunzimi infinite, este definitiv împiedicată, cele două tipuri de existență neputând depăși niciodată stadiul lor inițial sau de (primă) apariție, ele rămânând din toate punctele de vedere la valoarea limită sau cea mai apropiată de "nimic" (de zero), adică: atât la primul grad de dilatare (cel mai mic spațiu sau domeniu pozitiv de existență) cât și la primul grad de contractare (cea mai mică profunzime, consistență sau

30

domeniu negativ de existență). În feIul acesta se respectă atât postura de elementaritate absolută cât și cea de neutralitate absolută ale "nimicului".
               Așa ni se revelă deocamdată modul de constituire a Existenței, sub forma unor perturbări ale "nimicului" asemenea unor domenii (negativ și pozitiv) de existență, pricină pentru care apariția fiecăreia dintre ele este urmată imediat de o reducere la "nimic" și apoi de o apariție a celeilalte existențe opuse, procesul reluându-se ciclic, stările neputând avea, din acest motiv, decât domenii minime.
               La prima impresie, un asemenea model pare plauzibil, mai ales pentru faptul că Existența este prezentată printr-o prismă fizicalistă.   Însă, ceea ce îi lipsește acestui model, este tocmai partea analitică sau pur interpretativă asupra felului în care se realizează perturbarea "nimicului", adică asupra manifestării sau procesului sub care ne apare Existența!

                                 CONSECINȚE

               Dacă e să revedem contextul în care am abordat inițial această teorie - de presupunere (mai întâi) a "nimicului"- context în care se excludea nu numai Existența ci și orice factor creator sau cauzator al Ei, singurele șanse care mai rămăsese cu privire la posibilitatea Existenței, erau acelea, doar în baza constatării Ei ca prezență fizică și necesitate teoretică, aspect care ne-a impus ca la formarea Existenței să se

31

ajungă cu orice preț, indiferent de consecințele care ar decurge de aici. Or tocmai asupra acestor consecințe a venit vremea acum să stăruim.
               Ce înseamnă oare o formare a Existenței într-o asemenea împrejurare, de totală ignorare a oricărui factor creator sau cauzator al Ei?   Nu înseamnă, de fapt, altceva, decât a presupune Existența ca fiind necreată, necauzată sau de la sine!

                                 MAREA
                                             DERUTĂ

               Problema se complică pentru că atâta vreme cât orice presupunere a Existenței în mod necauzal sau necreator, semnifică o interpretare a Acesteia total independentă de orice altă situație, și atâta vreme cât conceperea Ei asemenea unei perturbări a "nimicului" reprezintă o descriere în funcție de "nimic", adică dependentă de "nimic", paradoxal reiese că Existența nu are cum să fie considerată ca fiind necreată sau necauzată!
               Or, aceasta ne conduce la concluzia că, în cazul unei atari conjuncturi de concepere a Existenței, prin raportare la "nimic" sau dependentă de "nimic", singura soluție de interpretare ne rămâne doar să considerăm Existența ca fiind neapărat cauzată sau creată (cauzalitatea sau crearea reprezentând forme de dependență).
              lată că, spre marea noastră derută, deși în această ipoteză de presupunere (mai întâi) a "nimicului", teoretic se exclude orice cauză sau creare a Existenței,

32

contrar rațiunii,suntem nevoiți să acceptăm conceperea Existenței, ca fiind neapărat creată sau cauzată.

                          FORMAREA EXISTENȚEI
                          ARE LOC DE LA "NIMIC"?

               Cum se interpretează crearea sau cauzarea celor două tipuri de existență, știindu-se că singura situație de dinaintea lor este "nimicul"?
               Întrucât, mai înaintea acestor existențe se află de fapt "nimicul", reiese că formarea lor nu mai poate fi concepută, decât ca pornind de la "nimic".
               Ce să însemne oare că formarea celor două tipuri de existență, are loc de la "nimic"?
               Mai înainte de toate înseamnă că, formarea domeniilor pozitiv și negativ de existență, nu poate să se realizeze în mod brusc de la valorile lor cele mai
 mari posibile sau de la infinit, ci trebuie să se realizeze, neapărat, de la valorile lor cele mai mici posibile și anume, de la început.    Acesta este deocamdată înțelesul noțiunii de început sau de începere a constituirii celor două stări existențiale.

               DILEMA NEIMPLICĂRII "NIMICULUI" ÎN
                           FORMAREA EXISTENȚEI

               Întrebarea este: cum trebuie interpretat faptul că formarea celor două domenii de existență are loc pornind de la "nimic" sau de la început?   Poate fi

33

interpretat ca și cum domeniile (pozitiv și negativ) de existență s-ar constitui sau ar apare cu valorile lor cele mai mici posibile sau cele mai apropiate de "nimic", fără nici o implicare a "nimicului"?
               Dacă am considera că formarea celor două tipuri de existență ar începe cu valorile lor cele mai mici posibile, fără nici o implicare a "nimicului", atunci, întrucât fiecare stare apare sau începe cu sine, ele nu mai pot fi descrise în acest caz, decât ca provenind sau trăgându-se din sine, adică nu mai pot fi interpretate, decât ca fiind de la sine, necauzate sau necreate.

                         IMPLICAREA "NIMICULUI"
                       ÎN FORMAREA EXISTENȚEI ?

               Cum în această ipoteză, Existența nu a putut fi concepută decât prin referire sau dependentă de "nimic", adică în mod creator sau cauzal, rezultă că formarea celor două domenii de existență de la început sau de la "nimic", trebuie interpretată neapărat prin implicarea "nimicului" sau în legătură cu "nimicul", ca și cum constituirea Existenței ar începe însuși cu "nimicul" sau s-ar trage ori ar proveni din "nimic"!
               Așa ne apare crearea sau cauzarea Existenței într-un asemenea context ipotetic, ca o legătură stranie cu ''nimicul"!

34

                Este adevărat că începerea Existenței din "nimic" sau cu "nimicul" conferă, aparent, o înfățișare creatoare sau cauzală modului de producere a Existentei.   Însă, întrucât "nimicul" este amestecat în mod direct în actul creării Existenței, aceasta complică în mod dramatic lucrurile.

              DRAMATISMUL IMPLICĂRII "NIMICULUI"
                         ÎN FORMAREA EXISTENȚEI

               În ce fel trebuie interpretată formarea Existenței ca începând din "nimic" sau cu "nimicul"? Poate fi ea realizabilă? Este posibil ca "nimicul" să se implice în crearea Existenței?
               Deoarece "nimicul" figurează mai înaintea Existenței, aparent s-ar crede că "el" n-ar putea juca decât rolul inițial sau de început în formarea Existenței sau că Existența ar începe cu "nimicul" ori ar proveni din "nimic".   Iluzie totală pentru că, atâta vreme cât Existența este considerată ca fiind acel "ceva" obligatoriu diferit de "nimic", apariția Ei nu se poate situa decât la un stadiu neapărat distinct de cel al "nimicului" (dilatat sau contractat).   Cum începerea Existenței cu "nimicul" ar presupune inevitabil ca Existența să apară la stadiul "nimicului" și cum acest lucru este imposibil, reiese că ridicarea unei asemenea probleme devine aberantă.   Chiar dacă, prin absurd, Existența și "nimicul" ar fi presupuse la același stadiu, datorită faptului că între Existență și "nimic" nu avem nici un fel de legături ci

35

doar o excludere totală (reciprocă), teoretic se exclude orice aparție a Existenței (în legătură) cu "nimicul" sau din "nimic", singura variantă acceptabilă fiind aceea a apariției Existenței cu sine sau de la sine, adică în mod necauzal sau necreator.   Final de altfel așteptat într-o atare ipoteză de presupunere (mai întâi) a "nimicului", în care se exclude inițial posibilitatea oricărui factor cauzator al Existentei.

                 PARADOXUL FORMĂRII EXISTENȚEI
                                    DIN "NIMIC"

               Asistăm poate la generarea celei mai mari ciudățenii de până acum!
               Astfel, pentru faptul că presupunerea apariției Existenței s-a făcut în funcție de "nimic" (asemenea unei perturbări a "nimicului"), conceperea Ei ni se relevă atât dependentă sau în legătură cu "nimicul", adică atât în mod creator sau cauzal.   După cum, deoarece Existența exclude orice legătură cu "nimicul", interpretarea Ei ni se înfățișează totodată atât independentă de "nimic", respectiv atât ca necreată sau necauzată!   În altă ordine de idei, datorită acestei împrejurări de presupunere mai întâi a "nimicului", teoretic se exclude inițial posibilitatea oricărei cauze de determinare a Existenței (vezi cap. Marea dilemă), pentru ca totodată, datorită faptului că Existența este concepută dependentă de "nimic" sau

36

prin raportare la "nimic", teoretic Ea ne apare într-o conjunctură cauzală.
               lată că în cazul unei ipoteze atât de radicale, care presupune (mai întâi) posibilitatea "nimicului", Existența nu poate fi considerată, nici ca fiind necreată, dar nici ca fiind creată!
               Aceasta este consecința ajungerii cu orice
preț la formarea Existenței într-un context atât de capital, de presupunere (mai întâi) a "nimicului", context în care apariția Existenței, nu poate avea nici un fel de explicație logică sau, altfel spus, nu poate avea decât
o explicație paradoxală (ca fiind atât creată cât și necreată sau ca fiind atât în legătură cu "nimicul" cât și independentă de nimic).

                       "NIMICUL" O NORMALITATE,
                  IAR EXISTENȚA O ANORMALITATE ?

                Întrucât în această circumstanță ipotetică apariția Existenței nu poate avea nici un fel de explicație rațională, teoretic rezultă că, normal sau firesc ar fi să nu avem nici un fel de existență adică, doar "nimicul", și că, de fapt, Existența, respectiv cele două domenii de existență, n-ar fi decât anormale sau nefirești.   Rezultat de altfel anticipat atât timp cât Existența nu a putut fi interpretată decât ca fiind acel "ceva" neapărat diferit de postura de perfecțiune absolută a "nimicului", adică asemenea unei anomalii sau perturbări.

37

                Spre marea noastră revoltă, se poate afirma că, pe lângă toate celelalte posturi absolute, teoretic, "nimicul" a mai căpătat și această postură de normalitate absolută.   Concluzie aparent îndreptățită dacă ne gândim la faptul că, asupra "nimicului", neputându-se ridica nici un fel de întrebări ("nimicul" nefiind un mod
de a fi, așa ceva este de prisos), nu are cum să se genereze nici un fel de probleme în gândire, fapt pentru care, din punct de vedere teoretic, "nimicul" pare absolut normal sau firesc.   Cum s-ar spune, normal sau firesc ar fi să nu avem nici un fel de existență!
                Deocamdată, atât timp cât altă soluție de constituire a Existenței nu se întrevede, suntem înclinați să credem că, de fapt, conceperea Existenței nu poate fi decât anormală sau nefirească.   Or, aceasta este ca și cum am afirma, că singura soluție este doar renunțarea de a mai căuta o explicație rațională cu privire la apariția Existenței și că, în fond, doar ceea ce este nepotrivit este adevărata lege după care se guvernează!
                Însă, dacă e să revedem cu mai multă atenție felul în care a fost demonstrată formarea celor două domenii, negativ și pozitiv de existență, vom observa că din anumite motive, care țin de caracterul discret al Existenței, surpriza, chiar dacă a întârziat atât de mult să vină totuși, în ultimă instanță, ea se va produce negreșit! 

38


                                   EXISTENȚA
                          SINGURA POSIBILITATE

39-40

                            CELE MAI DISCRETE
                                    EXISTENȚE

                Cu toate că această teorie, prin caracterul ei absolutist, ar fi trebuit să evite ingerința oricărei erori, din păcate, atunci când s-a presupus un proces de dilatare sau de contractare a "nimicului", ne-au scăpat din vedere cele mai subtile amănunte, dar și cele mai importante cu putință !
               Care sunt aceste amănunte ce se vor atât de discrete și din ce vină a fost împiedicată descoperirea lor ?
               În primul rând, vina o poartă această încercare de a demonstra formarea Existenței, într-o ipoteză care exclude aproape orice șansă de a mai putea gândi - ipoteză care presupune mai întâi posibilitatea "nimicului" - situație care a condus la generarea celui mai mare paradox, pentru care Existența nu poate fi considerată, nici ca fiind necreată, dar nici ca fiind creată.   Dar mai ales, vina cea mai mare o poartă această mentalitate de a interpreta formarea Existenței prin prisma fizicului, respectiv ca niște domenii, pozitiv și negativ de existență, asemănătoare unor dilatări sau contractări ale "nimicului".
               Or, întrucât orice domeniu de existență (spre exemplu cel pozitiv), fiind considerat o perturbare a "nimicului", nu se poate situa decât la un nivel absolut diferit de cel al "nimicului" și întrucât Existența, fiind o certitudine empirică și o necesitate teoretică, la formarea Ei trebuie să se ajungă cu orice preț sau în orice fel de condiții atunci, datorită faptului că nivelul

41

apariției acestei existențe este mai mare decât cel al "nimicului", rezultă că pentru a se putea ajunge astfel de la nivelul ''nimicului" la primul grad de dilatare a "nimicului", va trebui ca, mai întâi, să avem neapărat o năzuință sau o tendință de dilatare a "nimicului", și aceasta pentru că în caz contrar, orice posibilitate de dilatare a "nimicului" s-ar exclude cu desăvârșire.   La 
 fel, deoarece domeniul negativ de existență, fiind interpretat ca o perturbare a "nimicului", nu se poate   afla decât la un stadiu absolut distinct de cel al "nimicului" și deoarece Existența, fiind o certitudine constatată deja ca prezență fizică și o necesitate teoretică, la formarea Ei trebuie să se ajungă în orice fel de condiții sau cu orice preț atunci, pentru faptul că stadiul apariției acestei existențe este (de data aceasta) mai mic decât cel al "nimicului", reiese că, mai înainte de a se produce o pătrundere în sine sau o contractare a "nimicului" la gradul cel mai mic, inevitabil vom avea o interacționare a "nimicului" cu sine, și aceasta pentru că în caz contrar, orice posibilitate de pătrundere în sine sau de contractare a "nimicului" s-ar exclude definitiv.
               Cum mai pot fi explicate aceste lucruri? 
               Dacă prin absurd, am presupune că formarea celor două domenii de existență s-ar situa la acelaș stadiu cu "nimicul", asemenea probleme nu s-ar mai genera, totul rezumându-se doar la rezolvarea unei contradicții ivite între "nimic" și Existență (contradicție generată în fond de confuzia lor).   Dar, din cauză că domeniul pozitiv de existență ni se înfățișează sub o formă fizicalistă care are spațiu - constituirea lui nu se poate situa decât la un nivel diferit sau strict mai mare

42

decât cel al "nimicului" - este necesar, ca pornind de la nivelul "nimicului" înspre nivelul apariției primei existențe pozitive, să se realizeze un salt, salt care însă nu se poate exercita, decât dacă la nivelul "nimicului" avem neapărat o năzuință sau o tendință de dilatare a "nimicului".   De asemenea, datorită faptului că domeniul negativ de existență ni se relevă sub un aspect fizicalist care are profunzime - constituirea lui nu se poate situa decât la un stadiu diferit sau strict mai mic de cel al "nimicului"- se impune, ca la stadiul "nimicului" să avem o încercare de pătrundere în sine a "nimicului", încercare care presupune neapărat o interacționare a "nimicului" cu sine (interacțiune datorată încercării de a pătrunde într-un domeniu mai mic decât "nimicul").
                Este ca și cum, pentru a se putea produce o dilatare sau o contractare a "nimicului", "acesta" ar trebui să se comporte neapărat ca un impuls (cu sensul înspre înafara sau înăuntrul "nimicului", deși în cazul contractării "nimicului" o asemenea interpretare este neadecvată).

                Pentru inerția noastă în a găsi la toate
 lucrurile o cauză, tendința de dilatare a "nimicului" și interacțiunea "nimicului" cu sine, s-ar crede că sunt, mai degrabă, acele atât de dorite cauze care par a ne fi
lipsit așa de mult.    Însă, după cum vom vedea, necesitatea cauzalității nu este altceva decât un tribut plătit cunoașterii aparente specifice lumii noastre observaționale.

43

                                CONTRADICȚIA
                             EXISTENȚĂ - "NIMIC"

                Problema se complică peste măsură, întrucât, în noua conjunctură, la același stadiu figurează acum, nu numai "nimicul" ci și Existenta!   A afirma că "nimicul" tinde să se dilate sau că interactionează cu sine, este ca și cum am susține, că "nimicul" ar avea însușiri sau caracteristici, adică ar fi totodată și o existență (tendențională sau interacțională)!
                 Cum ar putea "nimicul" să fie totodată și o existență, când "el" nu este altceva decât rezultatul dispariției Existenței?   Este poate cea mai mare contradicție, generată vreodată de gândire.
               Apare inevitabil întrebarea: poate fi acceptată contradicția "nimic"- Existență ca o soluție salvatoare a acestei teorii?
               Se știe că, una din marile specificități ale gândirii, cu privire la interpretarea lumii noastre relative, este contradicția.   Lucru admisibil, fiindcă interpretarea relativității neacceptând noțiuni absolutiste, la acest nivel nu putem avea excluderi reciproce absolute, ceea ce permite ca între două situații, indiferent cât de mare ar fi gradul lor de diferențiere, să se poată stabili totuși o anumită legătură (parte sau latură comună), adică să se poată accepta o contradicție.   Deci, pentru ca între două situații să avem o contradicție, trebuie îndeplinite două condiții: cea de diferențiere sau de deosebire relativă și cea de conținere sau de legătură relativă. Doar în această împrejurare se poate afirma că între 

44

două situații care se deosebesc parțial, totodată ele se
și pot conține parțial (din același punct de vedere).
              Referitor însă la teoria de față, chestiunile stau cu totul diferit !
              Deoarece, așa după cum se remarcă în cazul nostru, "nimicul" este interpretat, nu doar ca o excludere parțială sau relativă a Existenței, ci ca o excludere absolută a Ei, între "nimic" și Existență se instaurează o diferențiere sau o eliminare reciprocă totală, în care nu mai pot fi posibile nici un fel de legături (părți sau laturi comune).   Cum între "nimic" și Existență nu se mai întrevede nici o șansă de a se conține totodată și reciproc, singura posibilitate ne rămâne de a admite numai îndeplinirea condiției de diferențiere sau de excludere între ele.   În fond, "nimicul" presupunând o dispariție definitivă a Existenței, nu mai posedă nici o moștenire sau frântură din Ea.   Așadar, fiindcă între Existență și "nimic" nu avem decât satisfacerea criteriului de deosebire, contradicția generată între ele este total inacceptabilă.   Prin urmare, demonstrarea Existenței nu poate continua prin adoptarea contradicției "nimic"- Existență, ca o soluție salvatoare,
ci doar prin înlăturarea definitivă a ei.
               Care este rezolvarea acestei contradicții ?
               Întrucât, așa cum se observă, contradicția Existență -"nimic" nu poate fi acceptată, singura soIuție cu adevărat salutară ne rămâne, doar interpretarea absolut separată a "nimicului" și a Existenței.   Analizarea separată a "nimicului" și a Existenței generează impresia a două variante de

45

rezolvare: una în care se admite doar posibilitatea "nimicului" și alta în care se admite numai posibilitatea Existenței.
               Să presupunem ipotetic doar posibilitatea "nimicului".
               Deși la prima vedere contradicția pare a fi teoretic înlăturată, din păcate, o atare soluție exclude orice posibilitate a Existenței, indiferent cum ar fi Ea concepută.   Afirmație pe deplin întemeiată deoarece, presupunerea doar a "nimicului" exclude orice încercare de concepere a Existenței chiar și în mod paradoxal sau ca anormalitate, sub forma unor domenii fizice de existență (pozitiv și negativ), și aceasta pentru că la constituirea lor nu se poate ajunge decât dacă mai întâi avem o stare tendențională sau interacțională.   Însă, datorită faptului că Existența fiind atât o certitudine confirmată observațional cât și o necesitate teoretică, trebuie presupusă cu orice preț sau în orice fel de condiții, o asemenea versiune devine complet inacceptabilă.
               Din acest motiv, singura variantă posibilă rămâne doar adoptarea laturii existențiale.
               Datorită faptului că la un asemenea stadiu nu se pot admite, nici "nimicul" și nici contradicția "nimic"- Existență, ci doar latura pur existențială, conchidem că orice formă de interpretare a acestei posturi, trebuie să facă total abstracție de ele.   Ca urmare, o atare postură (care este, în fond, a perfecțiunii absolute) nu mai poate fi interpretată în mod contradictoriu ca o tendință de dilatare a "nimicului" sau ca o interacțiune a "nimicului",

46
cu sine, cu atât mai puțin, ca un "nimic", ci numai în mod absolut existențialist, ca o tendință și ca o interacțiune.
               Așa arată rezolvarea celei mai mari contradicții: prin descoperirea Existenței ca singură variantă acceptabilă.
               Iată care sunt aceste amănunte atât de discrete și de prețioase, pentru care nu văd ce anume ar trebui să ne mai mire de ce ne-au scăpat cu atâta ușurință, amănunte care reprezintă, de fapt, tot niște existențe, însă care ni se dezvăluie mai înaintea formării celui mai mic domeniu pozitiv de existență și a celui mai mic domeniu negativ de existență.

                                 MAREA
                                             SURPRIZĂ

               Or, întrucât tendința și interacțiunea, sunt niște existențe care ni se revelă imediat înaintea formării domeniilor pozitiv și negativ de existentă, și întrucât perfecțiunea absolută figurează exact în același stadiu, imediat înaintea apariției acestor două domenii, spre marea noastră uimire se constată că ele se află, de fapt, însăși în postura perfecțiunii absolute și anume: în aceea de restrângere spațială absolută, de ternitate absolută, de restrângere temporală absolută, de repaos sau echilibru absolut, de elementaritate absolută, de neutralitate absolută, etc., implicit în aceea de necreare, dar mai ales, în aceea de normalitate absolută.
               Așadar, din punct de vedere teoretic,
apariția Existenței nu mai poate fi interpretată ca o imperfecțiune sau ca o abatere de la perfecțiunea

47

absolută (în special de la accea de echilibru absolut), respectiv ca fiind anormală sau nefirească, ci trebuie interpretată ca reprezentând, ea însăși, perfecțiunea absolută (în mod deosebit cea de echilibru absolut), implicit firescul sau normalitatea absolută.
               Considerarea Existenței ca fiind o perfecțiune absolută (firească sau normală) adică de la sine sau necreată, confirmă deja în mare parte prisosința unei necesități cauzale sau creatoare a Ei.

                                    "NIMICUL",
                             O CRASĂ ABERAȚIE

                Inițial, atunci când am presupus posibilitatea "nimicului", "acesta" a fost conceput ca o dispariție sau  o reducere la zero a tuturor însușirilor fizice specifice Existenței, respectiv reducerea la zero a spațiului, masei, timpului, a mișcării, etc., motiv care ne-a determinat să-i atribuim calitatea de perfecțiune absolută.
               Acum, când s-a demonstrat că apariția Existenței nu se poate caracteriza prin nici un fel de însușiri fizice, Ea însăși situându-se în stadiul perfecțiunii absolute, implicit în acela de echilibru absolut, sub ce formă mai poate fi presupusă posibilitatea reducerii Existenței la "nimic" sau la echilibrul absolut ?

48

               Așa cum am văzut, câtă vreme s-a crezut că
în postura perfecțiunii absolute nu se poate afla decât "nimicul", orice concepere a Existenței ni se revela întotdeauna ca o imperfecțiune, adică asemenea unei anomalii sau abateri de la "nimic".   Astfel sa generat în gândire ideea motivării unei necesități de revenire sau de reducere a Existentei la "nimic" sau la perfecțiunea absolută, adică sa generat posibilitatea conceperii "nimicului".   Și mai radical, chiar dacă Existența n-ar
fi considerată asemenea unei imperfecțiuni sau anomalii, atâta vreme cât Ea este interpretată ca fiind diferită de "nimic", în gândire se poate creea oricând ideea unei reduceri a Ei la "nimic", respectiv se creează posibilitatea conceperii "nimicului".
              Or, fiindcă stările tendențională și interacțională nu se pot diferenția de stadiul perfecțiunii absolute, ele înșile confundându-se cu această postură, în special cu aceea de restrângere spațială absolută, de ternitate absolută, de normalitate absolută, de necreare absolută dar, mai ales, cu aceea de echilibru (sau repaos) absolut, teoretic, se exclude orice încercare de a le mai diminua sau reduce în vreun anumit fel, ori de a le mai face să dispară, adică se dejoacă orice încercare de concepere a "nimicului".   Lucru cât se poate de întemeiat întrucât, așa cum sa și demonstrat, la același stadiu nu se poate admite contradicția "nimic"- Existență, cu atât mai puțin "nimicul", ci doar latura pur existențială, confirmându-se astfel încă o dată justețea acestei concluzii.   De altfel, această demonstrație este doar una suplimentară, pentru că problema imposibilității "nimicului" este deja

49

rezolvată în capitolul <Contradicția Existență - "nimic">.
                Prin urmare, "nimicul" devenind total lipsit de orice posibilitate de a-l mai concepe, această noțiune
se dovedește a fi o crasă aberație.   Doar faptul că asemenea existențe nu au nici un fel de însușiri fizice (de spațiu, masă, timp, mișcare, etc.) și nu necesită nici un fel de creare, generează impresia că la acest nivel nu am avea nici un fel de existență sau că ar fi posibil "nimicul", pe când în realitate, tocmai la stadiul respectiv sălășluiesc existențele de la baza lumii.
              Iată că, deși inițial "nimicului" i se atribuise calitatea de perfecțiune absolută, această calitate este transferată în totalitate Existenței, "nimicul" ieșind complet din orice raționament.

                       ÎNCEPUTUL,
                                       PRIMA FRONTIERĂ

               Ce se-ntâmplă mai departe cu cele două stări existențiale, tendențională și interacțională?   Este posibilă o evoluare a lor într-un proces de dilatare sau de contractare, care ar duce la apariția unor existențe fizice, similare unei întinderi sau consistențe pure?   La prima vedere, mai ales în cazul stării tendenționale, am fi înclinați să credem că declanșarea unui asemenea proces ar fi aproape de neoprit!...   Și totuși,...nu este decât o simplă impresie !

50

                  Este adevărat că după felul cum sunt interpretate stările existențiale, ridicarea unor asemenea probleme pare inevitabilă.   Însă aceasta se datorează doar modului defectuos de descriere a stărilor respective, printr-o perspectivă evolutivă sau progresivă.   Pe când, în realitate, o interpretare corectă nu poate genera asemenea probleme.   Totuși, pentru că vremea revizuirii modului de intepretare a celor două stări încă nu a sosit, vom apela la un alt argument, poate și mai sugestiv !
               Dacă e să revedem felul cum a decurs demonstrarea stărilor, tendențională și interacțională, vom observa că ele nu au putut fi descoperite decât în perspectiva formării unor existențe fizice, existențe (fizice) care au trebuit să fie presupuse cu orice preț, respectiv cu prețul considerării lor ca niște anomalii sau abateri de la perfecțiunea absolută.   Întrebarea este: acum când deja sa reușit să se demonstreze apariția Existenței (tendențională și interacțională), și nu oricum, ci sub forma unei perfecțiuni absoIute, în ce măsură mai este necesară și formarea altor existențe evoluate, printr-un proces de dilatare sau de contractare a acestor stări absolut perfecte?   Se mai poate pune problema ajungerii, cu orice preț, la constituirea unor existențe fizice printr-o dezvoltare a celor două stări incipiente, în noua conjunctură când Existența figurează deja în postura perfecțiunii absolute, normală sau firească, respectiv ca un dat fundamental?
                Aparent, datorită faptului că din punct de vedere pragmatic Existența ni se revelă sub o formă evoluată (fizică), s-ar crede că declanșarea unui proces

51

de dilatare sau de contractare a celor două stări inițiale, ar fi chiar necesară!   Dar, pentru că orice existență dilatată sau contractată, figurând la un stadiu diferit de cel al perfecțiunii absolute nu poate fi interpretată decât ca o imperfecțiune, abatere sau perturbare, respectiv ca fiind anormală sau nefirească, și pentru că la formarea Existenței evoluate (fizice) se poate ajunge și în mod neperturbator, printr-un simplu proces de organizare sau ordonare a stărilor incipiente, conchidem că izbucnirea unui atare proces este neîntemeiat.
                Așadar, stările existențiale, tendențională și interacțională, nu pot izbucni într-un proces evolutiv de formare a unei întinderi sau consistențe pure, ele neputând depăși niciodată stadiul propriu (incipient, inițial sau de început), cele două existențe fizice devenind astfel doar niște concepte fizice ideale absurde.
                Întrucât descoperirea stărilor incipiente s-a făcut prin prisma formării unor existențe fizice ideale opuse (de întindere și consistență) cât și prin prisma raportării la "nimic" (înspre un domeniu mai mic decât "nimicul" și înspre un domeniu mai mare ca "nimicul"), reiese că ele nu pot fi, decât în număr de minim și maxim două și neapărat opuse.   De aceea, în balanță nu pot fi puse și existențe evoluate, cu atât mai puțin "nimicul", ci doar cele două stări opuse, tendențională și interacțională, stări care vor face astfel jocul dualist al Existenței.
                Iată și confirmarea deplină a faptului că apariția Existenței nu necesită nici un fel de cauză sau creare și nici nu cauzează sau crează.

52

                 Cu toate că evoluția Existenței în alte forme avansate (fizice) este inadmisibilă, cu toate că reducerea Existenței la "nimic" este o absurditate, cât timp Ea ni se relevă sub o stare tendențională și interacțională, în minte vor rămâne permanent germenii acestei mari ispite, de a ridica mereu posibilitatea evoluției sau a dispariției lor!   Nu trebuie să ne mire deloc o asemenea împrejurare, atâta vreme cât Existența nu a putut fi dedusă decât prin perspectiva constituirii unor existențe evoluate (fizice), pricină pentru care interpretarea Ei poartă această grea povară a legăturii deductive.   Așa se explică de ce tendința și interacțiunea ne apar, printr-o prismă fizicalistă, ca și cum ar fi niște manifestări sau acțiuni, ceea ce generează în gândire, problema unor legături ca posibilitate sau aluzie, de felul: înspre ce se tinde ori cu cine interacționează?   Mai mult decât atât, se generează impresia că ele ar figura asemenea unor perturbări, ceea ce crează intenția de a le reduce la "nimic", printr-o așa zisă retezare a sensului tendinței sau prin înlăturarea interacțiunii!
              Credem că aceste motive sunt suficiente pentru a ne determina să găsim o reinterpretare a stărilor incipiente printr-o prismă cu totul diferită de cea fizică sau, mai bine zis, care să ne ferească de orice aluzie sau legătură potențială cu prisma fizicului.

                              REINTERPRETARE

                În noul context în care s-a dovedit absurditatea "nimicului" și imposibilitatea formării unor existențe fizice, cum se mai interpretează Existența incipientă

53

știindu-se că, până în momentul de față, Ea nu a putut fi descrisă decât prin prisma acestora?   Sub ce chip ar mai fi posibilă o interpretare a Existenței incipiente, cunoscându-se faptul că ipostaza în care se află este una a necreației, adică total independentă sau necondiționată față de orice altă situație distinctă și pentru care motiv, ni se relevă absolut neutră sau izolată, ca singularitate sau individualitate absolută?   
Se mai poate analiza o stare incipientă prin prisma unor relații sau raporturi cu alte situații diferite, când ea prezentându-se absolut independentă sau izolată, nu admite nici un fel de legături cu acestea?
                Intuitiv, se cunoaște că procesul gândirii este unul care scoate la rampă sau în confruntare, pune în scenă sau în balanță, cel puțin două aspecte.   Fără să știm încă exact de ce, între aspectele respective apar două probleme interpretative: una exclusivistă, care reliefează doar deosebirea sau diferența dintre ele,
și una relațională, care evidențiază totodată atât deosebirea dar și legătura lor.
                Dacă e să ne referim la o interpretare exclusivistă, se poate afirma, că Existența este acel
"ceva" absolut diferit de "nimic" (revelarea Existenței făcându-se printr-o excludere definitivă a "nimicului").   Însă deoarece Existența este descrisă în comparație cu "nimicul" (lucru dealtfel greșit, întrucât, după cum sa demonstrat, "nimicul", de fapt, nici nu este posibil),
se generează impresia că Ea n-ar figura la stadiul perfecțiunii absolute, ci la un stadiu distinct de

54

perfecțiunea absolută, adică asemenea unei perturbări (similar unui domeniu, negativ sau pozitiv de existență), motiv pentru care, așa cum am văzut, interpretarea Ei are un caracter paradoxal (ca fiind anormală).   Referitor însă la o descriere relațională, întrucât Existența exclude total posibilitatea unei legături, o interpretare corectă este aproape irealizabilă, orice încercare ducând mai ales, în cazul raportării la "nimic", la generarea contradicției inadmisibile Existență - "nimic" (contradicție oglindită sub forma tendinței de dilatare a "nimicului" sau a interacțiunii "nimicului" cu sine).
               Evident că, nici una din asemenea interpretări nu poate să ne mulțumească !
               Deși, renunțarea la o interpretare relațională sau exclusivistă (prin perspectiva formării stărilor fizice ideale și prin comparare cu "nimicul"), ar înfățișa cele două existențe incipiente opuse, doar ca o tendință și
ca o interacțiune, din păcate, este departe de a ne satisface.   Spunem aceasta pentru că, o astfel de descriere prezintă neajunsul că în gândire generează ideea unei relații ca posibilitate sau ca o aluzie de tipul "înspre ce tinde sau cu cine interacționează" relații care, datorită statutului Existenței de neutralitate absolută, în realitate nu se pot ridica. Ba mai mult, generează impresia că ele ar fi niște perturbări sau manifestări, ceea ce crează intenția de a le reduce la "nimic", printr -o așa zisă retezare a sensului tendinței și printr - o eliminare a interacțiunii, deși se știe că, postura lor,
fiind una a repaosului sau a echilibrului absolut, așa ceva este imposibil.

55

                Prin urmare, o stare inițială prezentându-se absolut independentă și izolată de orice altă situație diferită (implicit de "nimic", de existențele fizice ideale, de gândire și chiar de cealaltă stare opusă), teoretic asupra ei nu ar trebui să se pună nici un fel de întrebări în comparație sau în relație cu acestea.
                Mai este realizabilă interpretarea stării incipiente, când se exclude orice posibilitate de scoatere a ei la rampă sau în confruntare, de punere 
 în scenă sau în balanță, cu alte situații diferite?   Cum ar fi posibilă descrierea unei astfel de existențe, când ea nu poate fi tratată decât absolut separată sau izolată (individuală sau singulară), ca și cum Existența ar fi doar una ?

                              UN TRUC
                                           LINGVISTIC

                 Aparent, s-ar crede că am intrat într-un blocaj interpretativ, din care cu greu se poate întrezări vreo anumită șansă de evadare.   Și totuși, gândirea, prin intermediul cuvintelor și al limbajului, poate permite născocirea unui mic truc lingvistic!
                 Astfel, dacă vom denumi aceeași existență prin cel puțin două cuvinte la fel sau diferite, se pot genera anumite exprimări, care să confere o nuanță interpretativă suficient de convingătoare.   De fapt asemenea formulări sunt deja elaborate, însă vremea conștientizării lor, de-abia acum a venit cu adevărat.
                 Care sunt aceste exprimări?   Sunt în fond, binecunoscutele expresii de genul: existența ca existență, starea ca stare, etc., în care două cuvinte la

56

fel denumesc o singură stare.   Sau expresii de forma: existența în sine, existența ca atare, existența proprie, existența însăși, etc., ce presupun două cuvinte diferite care denumesc aceeași stare.   După cum, se cunosc și nuanțe ceva mai pronunțate de tipul: existența proprie sau specifică sieși (existența imanentă, existența intrinsecă, existența lăuntrică, existența fundamentală, etc.), sau mult mai apropiat de cazul nostru, existența autotendențională și existența autointeracțională, respectiv tendința în sine și interacțiunea în sine.   Ori, într-un context mai dezvoltat - deoarece o stare este absolut independentă față de orice altă situație (distinctă) se poate afirma, că ea este de sine stătătoare.
Se observă că, prin construirea unui limbaj formal, s-a reușit interpretarea Existenței prin intermediul unor relații fictive, adică prin intermediul unor legături și deosebiri aparente, respectiv printr-o așa zisă raportare sau referire la sine.

                                    CONCLUZII

                  Exprimând exact stările existențiale, asemenea unei autotedințe sau autointeracțiuni (ca o tendință în sine sau ca o interacțiune în sine), în gândire se elimină complet generarea ideii de relație reală ca posibilitate sau ca aluzie, adică nu se mai pot ridica întrebări de genul: înspre ce tinde sau cu cine interacționează și nici de reducere a stărilor existențiale la "nimic".

57

                 De-abia acum suntem edificați asupra importanței pe care o are exprimarea corectă a celor două existențe incipiente, și de ce, doar ea singură este capabilă să rezolve toate întrebările, cu privire la imposibilitatea evoluării sau a reducerii lor la "nimic".   Doar acum conștientizăm de ce, datorită statutului de perfecțiune absolută (în special cel de neutralitate absolută), Existența nu poate fi interpretată decât în mod propriu-zis, respectiv doar din postura sa și doar prin referire la postura sa, orice tratare a Ei din punct de vedere impropriu sau din afară de sine, ca o anihilare, anulare ori în sens evolutiv, ș.a.m.d., fiind din această cauză interzisă sau de prisos a se mai pune.
               Chiar dacă "nimicul" nu poate fi conceput în mod impropriu sau prin referire la Existență (asemenea unei anihilări sau anulări a Existenței), se pune totuși întrebarea: ar fi posibilă o concepere a "nimicului", de data aceasta, doar din punct de vedere propriu sau prin abandonarea oricărei referiri la Existență, ca și cum am avea un "nimic" în sine (aspect care ar presupune în postura perfecțiunii absolute trei situații în sine ce s-ar succeda între ele, realizându-se astfel o balanță oscilatorie, în care într-un taler s-ar afla "nimicul" iar în celelalte, cele două existențe opuse)?   Fără a trebui să mai evidențiem că admiterea unei trialități nu poate fi decât generatoarea unei dileme, deci inacceptabilă (toate situațiile fiind presupuse la fel de normale, neputându-se preciza niciodată care dintre cele două rămase în balanță este îndreptățită să urmeze după

58

prima în procesul succesiunii), o asemenea problemă are, de fapt, o rezolvare mult mai directă.
                Astfel, fiindcă ridicarea oricărei probleme, implicit cea a "nimicului" în sine, în realitate nu se poate pune decât tot prin prisma existențialității sau în sfera Existenței, adică tot prin referire la Existență, sub înțelesul că "nimicul" este în sine sau că există în sine, o atare chestiune devine întotdeauna falsă, ("nimicul" în sine neputând fi presupus decât în sensul de afi în sine și nicidecum în sensul de a nu fi în sine).   Cum "nimicul" este interpretat în mod contradictoriu ca fiind totodată și o existență (în sine) și cum contradicția Existență - "nimic" este inadmisibilă, reiese că orice intenție de concepere a unui "nimic" în sine, se dovedește a fi o zădărnicie, "nimicul" rămânând pe mai departe aceeași crasă absurditate, singura balanță acceptată fiind doar cea pur dualistă din cadrul Existenței.
                  Cu toate că la început se încercase o demonstrare a Existenței prin raportare la "nimic", "acesta" jucând inițial și rolul de reper absolut, în final, asistăm la căderea "nimicului" și din această funcție, rolul său fiind preluat de Existență, dar nu așa cum ne-am fi așteptat, prin prismă organizatorică sau prin raportare a stărilor existențiale între ele, ci doar ca un reper propriu-zis, prin raportare a fiecărei existențe la sine.   Tocmai aceasta deosebește Existența de "nimic". Dacă Existența se poate raporta la sine, Ea figurând ca propriul ei reper, în ceea ce privește "nimicul", "el" nu poate fi și un reper propriu, adică nu se poate raporta
la sine.

59

                 Întrucât ceea ce este interpretat ca existență în sine nu este, de fapt, altceva decât o raportare a Existenței la sine, și întrucât "nimicul" nu poate fi conceput decât prin referire la un reper sau la altceva diferit de sine ori din afara lui, în special la Existență, este evident de ce "el" nu are cum să fie interpretat ca existând în sine, ci doar ca existând în afară de sine, adică doar în gândire, ca o idee pură fără nici un corespondent real sau fără nici o posibilitate de reflectare a realității, respectiv ca o absurditate.   În fond, orice concept care nu poate fi descris prin raportare la sine (ca spre exemplu, felul în care sunt descrise domeniile pozitiv și negativ de existență, prin raportare la existențele incipiente, asemenea unei evoluții a lor), are aceeași soartă de a exista doar în gândire, adică de a fi doar o idee pură, fără posibilitate de reflectare a realității.
               Așa arată interpretarea corectă a Existenței, total lipsită de orice perspectivă fizicalistă, de orice raportare la un reper din afara Sa, adică doar printr-o prismă proprie sau prin raportare la sine. Interpretând existențele ca o tendință în sine și ca o interacțiune în sine, teoretic se elimină orice aluzie sau legătură ca posibilitate în sensul evoluării lor și orice intenție de a le mai reduce la "nimic".   Cum ceea ce ESTE nu poate fi decât în sine și nicidecum în afara sa (pentru că în caz contrar ar fi vorba de o altă situație cu totul diferită), rezultă că A FI sau A EXISTA este o proprietate care exclude posibilitatea oricărei legături, raporturi sau

60

referiri, respectiv o calitate proprie sau specifică (doar unei singure existențe).
               Totuși să nu uităm, că doar prin generarea și raportarea la acel concept absurd, pe care noi l-am denumit "nimicul" și prin perspectiva constituirii unor existențe fizice ideale, am reușit, de fapt, descoperirea celor două tipuri de existență fundamentale, autointeracțională și autotendențională.
               Chiar dacă "nimicul", acest reper absurd, ne-a fost de mare ajutor, chiar dacă ancora existenței fizice ideale ne-a fost ca o susținere divină, din momentul în care s-a dovedit că ele nu sunt posibile, se impune o abandonare definitivă a lor, orice presupunere de-acum încolo a stărilor existențiale intrinseci, făcându-se printr-o abstracție totală față de ele.
               Greutatea înțelegerii existenței de la baza lumii este evidentă, pentru că, una este să interpretezi o situație prin intermediul relațiilor, respectiv în raport sau în confruntare cu altă situație diferită, și cu totul altceva este să explici o situație absolut independentă de orice altă situație, adică prin raportare sau referire doar la sine.   Pare aproape de necrezut, dar în cutezanța ei, mintea a reușit să explice, să gândească sau să înțeleagă și ceea ce nu are chip sau imagine, și ceea ce se sustrage oricăror posibilități de comparare sau de raportare.

61

                         TOTUL ESTE
                                      NUMAI EXISTENȚĂ

                  Iată că, deși la un moment dat se credea că normal sau firesc ar fi să n-avem nici un fel de existență, adică "nimicul", și că apariția oricărei existențe ar fi total nefirească sau anormală, în mod paradoxal, se sfârșește prin descoperirea Existenței ca fiind cea normală sau firească, ba mai mult, ca fiind însăși perfecțiunea absolută, "nimicul" dovedindu-se astfel a fi doar o absurditate sau o închipuire bolnavă a minții noastre (normal sau firesc este să avem doar existență).
                  Deci, în ipostaza de normalitate absolută, ipostază care este în fond o particularitate a perfecțiunii absolute, nu se pot situa (în mod absolut separat sau izolat) decât cele două stări existențiale fundamentale opuse.
                  Deși s-ar putea spune că odată cu eliminarea "nimicului" și descoperirea celor două tipuri de existență absolut perfecte, ar fi rezolvată întreaga problematică a acestei teorii totuși, pentru a nu lăsa să planeze nici un fel de dubii asupra lor, în final este bine să ne reamintim felul cum trebuie interpretată corect fiecare stare în parte.


                      CEL DINTÂI ȘI CEL DIN URMĂ,
                          ÎNCEPUTUL Șl SFÂRȘITUL

                 Întrucât, așa după cum știm, o stare existențială fundamentală nu poate fi decât absolut independentă față de orice altă situație diferită

62

(implicit față de cealaltă stare opusă și față de gândire), teoretic se exclude orice posibilitate de interpretare a ei prin referire, raportare, comparare sau relație cu altă situație diferită (implicit cu cealaltă stare opusă și cu gândirea), singura posibilitate de interpretare a ei fiind accesibilă doar prin referire sau raportare la sine.   De aceea, în analiza propriu-zisă a unui tip de existență, nu pot intra în discuție nici un fel de noțiuni cu privire la ordinea lui față de celălalt tip de existență opus, ordine care ar declanșa o adevărată avalanșă de dispute filozofice, fie pe tema întâietății sau a începutului, fie pe diferite alte teme.   Dacă se dorește, totuși, o dezbatere din punct de vedere propriu-zis a unei stări existențiale fundamentale în viziunea acestor noțiuni, trebuie avut în vedere ca ea să se efectueze neapărat prin referire sau raportare la sine.
                Astfel, privit prin prisma întâietății, fiindcă un anumit tip de existență nu poate fi comparat din punct de vedere propriu-zis cu celălalt tip de existență opus, el nu poate fi interpretat nici ca fiind cel dintâi (primul), dar nici ca fiind cel din urmă (ultimul) sau altfel spus, se interpretează în mod paradoxal, ca fiind totodată atât cel dintâi (primul) cât și cel din urmă (ultimul).   După cum, analizat prin prisma începutului, un anumit tip de existență nu poate fi interpretat nici ca fiind începutul, dar nici ca fiind sfârșitul, sau cu alte cuvinte, el se interpretează în mod paradoxal, ca fiind totodată atât începutul cât și sfârșitul.

63

               Mai clar spus, chiar dacă în realitate avem două stări existențiale fundamentale și chiar dacă nici una dintre ele nu poate dura (postura perfecțiunii absolute nu presupune o autoconservare sau o dăinuire), datorită faptului că între acestea se exclude orice posibilitate de comparare din punct de vedere propriu-zis, teoretic nu se poate preciza o anumită ordonare în apariția și disparita lor, adică nu se poate preciza, nici care este prima și nici care este următoarea, nici care este la început și nici care este la sfârșit.   În altă ordine de
idei, o stare fiind absolut necondiționată, ea nu poate începe sau apare din altă stare, după cum, nu poate sfârși sau dispare în altă stare, ci începe (apare) din sine, cu sine sau de la sine și sfârșește (dispare) cu sine sau de la sine.   Așa ni se relevă interpretarea stărilor fundamentale din punct de vedere propriu-zis, printr-o abstractizare totală față de orice posibilitate de organizare dintre ele și aceasta pentru că, între stări excluzându-se orice fel de relații propriu-zise, ridicarea unor asemenea probleme încă nu se poate pune, la acest stadiu noțiunile de relații de organizare (de întâietate și ultimitate, de început și sfârșit, ș.a.m.d.) nefiind elaborabile.

                                CĂDEREA
                                                 LEGII

                  Iată care a fost de fapt rezolvarea acestui paradox (care presupunea Existența ca fiind atât creată

64

cât și necreată și în virtutea căruia conceperea Ei
era considerată o anormalitate), o rezolvare care nu
a făcut altceva decât să repună Existența în matca sa firească și care totodată să excludă posibilitatea "nimicului".   Aceasta este explicația sau justificarea formării Existenței, una logică sau rațională pentru care existențele fundamentale au o interpretare independentă de orice fel de factori cauzali sau creatori, adică pentru care existențele fundamentale nu se pot subordona sau guverna după nici un fel de legi.   Da,... aceasta este căderea legii.
               Așadar, apariția sau formarea Existenței nu ne este dată, așa cum am fost înclinați să credem până acum, de niște existențe interpretate prin prisma fizicului sau parametrială, anume de niște existențe care au caracteristici spațiale, temporale, ș.a.m.d., ci ne este dată de niște existențe ce nu se pot încă interpreta prin prisma fizicului sau parametrială.

                              CELĂLALT
                                                TĂRÂM

                 Pentru căutarea fizicienilor și nu numai, o stare existențială fundamentală este ceea ce în jargonul fizicii subcuantice s-ar numi particulă și care, spre uimirea unora și spre dezamăgirea altora, datorită faptului că posibilitatea de a intra în relație cu ea este complet exclusă, orice încercare de determinare empirică a prezenței sale este de prisos a se mai pune, trecerea acestei frontiere din lumea noastră fizică spre lumea particulelor elementare sau spre fundamentul

65

lumii noastre, fiind astfel interzisă.   Acesta este celălalt tărâm, tărâmul lăuntric, tărâmul care constituie baza sau arca lumii.

                              SPIRITUL -
                                        SINGURA CALE

                  Spre mirarea noastră, deși particulele elementare sunt cele care reprezintă însăși existența absoIută, în mod paradoxal, tocmai ele nu pot fi cunoscute ca atare sau din acest punct de vedere absolut.   Din acest motiv, singura posibilitate de cunoaștere a fundamentului lumii noastre sau a particulelor elementare, nu va putea fi accesibilă decât făcând abstracție de orice mijloace de investigare fizică sau empirică, adică doar în mod abstract, prin gândire sau spiritual.
               Dacă e să tragem o concluzie asupra acestei teorii, am putea spune că, întrucât demonstrarea celor două tipuri de existență opuse sau a celor două particule elementare s-a făcut în cea mai radicală ipoteză, de presupunere mai întâi a posibilității "nimicului", reiese că adoptarea oricărei alte variante nu se mai poate realiza într-o ipoteză atât de radicală, adică nu se mai poate bucura de o importanță atât de mare.
               Această teorie a reușit să elaboreze un model interpretativ al particulelor elementare, ba mai mult decât atât, a reușit să explice de ce sunt posibile particulele elementare sau mai bine zis, de ce este posibilă Existența.

66
                   ~~~~~~~~~••••••••~~~~~~~~~~~ 

                             Editura RĂZEȘU
                     O editură pentru mileniul |||
            Piatra Neamț, Piața Ștefan cel Mare 2/50
              Tel.Fax 033/211843 Mobil 0722551826
                        E-mail vrazesu@gmail.com 

 Toate drepturile rezervate.
Creat cu Webnode
Creați un site gratuit!